Deşi nu obişnuiesc să scriu despre noutăţi din lumea IT, acest domeniu fiind mai degrabă apanajul Porumbelului, vestea că InPhase Technologies a dat faliment m-a întristat întratât încât m-am hotărât să-mi vărs necazul aici. Să o luăm cu începutul: cea mai lentă componentă din orice calculator este fără discuţie spaţiul de stocare a datelor, mai exact HDD-ul.
Toate celelalte piese ca: procesoarele de date sau grafice, memoriile RAM, magistralele de date, pot procesa informaţii la viteze fenomenale comparativ cu viteza de lucru a hard-disk-urilor. Este ca şi cum ai compara viteza unui melc faţă de cea a unei maşini de Formula 1. La acest inconvenient al vitezelor mici de scriere/citire se adaugă altele, cum ar fi consumul mare de curent electric, părţi mecanice în mişcare pretabile la defecţiuni, sensibilitate mare la şocuri mecanice, temperatura sau umiditatea exterioară etc. De asemenea, ar mai trebui luate în calcul şi limitările capacităţilor de stocare care sunt de natură fizică şi nu se prea întrevede o soluţie în acest sens la orizont (de abia spre toamnă se anunţă lansarea unor HDD-uri de 3 TB, adică 3.000 GB, în timp ce mine m-ar satisface unul de 500 TB). Există deja pe piaţă o soluţie la problemele sensibilităţii la şocurile mecanice, a temperaturii/umidităţii exterioare sau a pieselor mecanice care se mişcă, în SSD-uri (Solid State Drive). Le ştim cu toţii din omniprezentele stick-uri USB sau carduri de memorie din aparatele foto sau telefoanele mobile. Deşi oferă o viteză superioară la citirea informaţiilor faţă de HDD-uri, au şi acestea dezavantajele lor (sunt destul de scumpe, nu rezistă prea bine în timp la cicluri repetate de scriere/citire, capacităţile de stocare nu sunt fenomenal de mari).O alternativă apetisantă în domeniul stocării datelor în format digital pe o perioadă lungă de timp este căutată de mai multe companii şi se pare că 3D-ul este calaverul salvator şi în acest caz. InPhase Technologies o companie mică dar cu o viziune mare, investea de ceva vreme resurse în dezvoltarea unei tehnologii de stocare a datelor în format tridimensional, cu marele avantaj al obţinerii unor capacităţi foarte mari pe spaţii restrânse pentru că, spre deosebire de soluţiile tradiţionale, aceeaşi zonă permite stocarea mai multor imagini prin folosirea luminii la unghiuri diferite. Ştiu că sună complicat şi chiar este, de aceea pun o poză care încearcă să descrie mecanismul de scriere şi citire a informaţiilor într-un mediu 3D.
Dacă tot nu aţi înţeles poate vă luminează mai bine clipul ăsta:
Totul suna frumos şi luminos, mai ales că prin 2007 această companie a lansat un astfel de disc holografic de dimensiunea unui CD sau DVD normal care putea să stocheze 300GB. Marele dezavantaj era şi a rămas preţul acestor discuri de 180 dolari/bucata şi 18.000 dolari scula care ştia să lucreze cu acestea. Dar nici CD-urile sau DVD-urile n-au fost chiar ieftine în momentul lansării. Producţia în masă şi vânzârile imense au dus la ieftinirea tehnologiei de fabricaţie şi scăderii preţurilor. În februarie 2008 InPhase Tehnologies a încheiat un protocol cu Nintendo, în urma căreia lumea a trăit cu speranţa că ziua în care unităţile de stocare holografice vor fi disponibile publicului larg la preţuri mici va veni ceva mai repede.
Dar nu a fost să fie, pentru că tot acest vis frumos s-a năruit zilele trecute când InPhase au anunţat că sunt în incapacitate de plată şi închid afacerea. Bineînţeles că marii producători ai mediilor de stocare a datelor în format digital au în derulare proiecte care explorează hologramele din punct de vedere al salvării informaţiilor digitale. Şi, dacă iau în calcul capitalul de care este nevoie pentru a pune pe picioare un proces de producţie eficient împreună cu riscurile de eşec implicate, chiar este nevoie de un nume mare pentru ca 3D-ul să reuşească. Zilele în care un anonim are o idee genială pe care o pune în practică şi revoluţionează un domeniu devenind astfel milionar au cam apus.